Eu nu știu cum să mă solidarizez, pentru că sunt sigură că nici o durere nu poate fi “vindecată” prin solidarizare. Nu particip niciodată la lansări de baloane, aprinderi colective de lumânări și marșuri ale tăcerii. Am înăvățat, viața m-a învățat, că un ajutor real poate face mult mai mult bine, decât o ieșire colectivă în Valea Morilor sau lângă Cadetrală, de aceea când pot ajut, simplu, fără ecouri, telefoane conectate și spectatori.

Poate de aceea toate lampionale, florile, fundițele prinse elegant în piept, le-am asociat întotdeauna cu un spectacol. Și încă unul care costă bani, pentru că cele 100 de baloane “umpute” cu heliu, sunt câteva sute de lei lansați în ceruri și ar fi mult mai utili, donați de exemplu unei doamne trecute prin chimioterapie, care are nevoie de o perucă. Credeți-mă că aceasta tot ar putea fi un subiect de știre.

Dar astăzi nu e despre asta, astăzi vreau să scriu despre Zâne. Despre zânele bune cu peruci. Astăzi vreau să scriu despre solidarizările regizate, lacrimile chemate ca la comandă și compasiune pentru audiență.

Săptămâna aceasta Andrea Marin a moderat un eveniment medical unde a fost prezentat un aparat mamograf performant. Recunosc nu am citit mare lucru despre aceasta, am fost impresionată de faptul că Zâna Surprizelor a venit cu perucă. Sau mie mi-a scăpat ceva, sau vărsătoarea de lacrimi nu a mai avut așa accesorii. Ea și-a pus peruca exact acolo unde conform “scenariului” , solidarizându-se cu o femeie trecută prin chimioterapie a rămas fără podoaba capilară și zâna cea bună ia demonstrat că ea tot poate rămâne fără “frumusețe”, că mult mai mult contează interiorul decât exteriorul, scoțându-și teatral părul artificial.

Oi fi eu nenorocită și neînțelegătoare, dar nu știu cum gestul frumoasei prezentatoare mie personal mi s-a părut cel puțin ipocrit. Aș fi fost si eu exact atât de solidară, dacă m-aș fi apropiat de o mama care nu are ce mânca, îmbrăcată în zdrențe și mi-aș fi scos rochia de seară, iar sub ea s-ar fi ascuns ca prin minune o rochie  de cocktail, doar că un pic mai șifonată. Și de aici apare întrebarea, dacă scoaterea perucii a fost cu repetiții după culise, lacrimile de unde curg, sincer sau la buton?

Eu nu mă solidarizez, când știu că asta presupune doar teatru, un fel de „тусовкэ” , de suflet, pentru a ieși frunos din casă. Sunt atât de multe posibilități de a face bine, fără artificii și atunci când nu am posibilitate să-l fac, pur și simplu mă rog, și sper că cei care au nevoie de rugăciunea mea, au mai mare alinare decât o perucă scoasă sub lumina reflectoarelor.

Vă pup în suflet, în inimă și-n gând…Fabricat Acasă!

*fotografia este preluata de pe internet

 

 

Comentează