Mă temeam că nu am să o pot iubi, că toată dragostea care o aveam pentru cea mare nu va putea fi împărțită la doi. Când am înțeles că sunt însărcinată a doua oară a căzut cerul peste mine, eram sigură că nu am să mă descurc cu rutina, dar și mai sigură eram că nu am să mă pot împărți moral și emoțional și dacă pentru rutină am găsit ajutor în mama mea, pentru durerile de spate eram gata să iau  pastile, cu greu îmi puteam imagina ce puteam face ca să am mai mule sentimente decât preconizam să le am.

Eu nu știam cum să numesc aceste temeri, dacă aș fi avut 18 la o bârfă cu o prietenă le-aș fi zis „prostiuțe”, babele cred că le spunea “alintături”, mamele  cu un singur copil „zarvă”, în schimb în acea situație, în lungile nopți de insomnii cu un copil pe picioare și altul în burtă eu le-am numit depresie.

O buna parte din mame au înțeles deja ce înseamnă depresia postnatală, cu chiu, cu vai au acceptat chiar și bunicuțele că atunci când ne închidem în baie și plângem, în fond fără nici un motiv, nu mai suntem mame proaste, dar psihicul nostru se confruntă cu niște schimbări majore care apar în viața noastră , că nu reușim să ne odihnim, că ne simțim trădate, neajutorate, obosite și cel mai groaznic Mame Rele.

Într-o țară civilizată în care de zeci de ani depresia este catalogată ca o boală gravă, o tânără mama are dreptul și posibilitatea să se adreseze unui specialist și să meargă la ședințe. Mi-ar plăcea să cred că și acasă avem astfel de mame, eu de exemplu fiind mama cu un copil de câteva săptămâni, abia de reușeam să beau ceaiul pe la 15:00 și asta era încă un motiv să mă autobiciuesc, căci mă consideram atât de  greoaie și înceată încât nu reușeam nimic.

Cu toate acestea pe lângă frica că nu-mi  voi putea iubi cel de-al doilea copil, depresia postnatală a fost doar floare la ureche. Acum îmi dau seama cât de proastă eram și cel mai important, că  mai există mame care zâmbind  îți spun că se vor descurca, că nu e nimic imposibil, dar acasă între patru pereți numără cu groază zilele rămase până la momentul în care vor fi “nevoite să-și neglijeze cel mai iubit copil de dragul altuia care nici măcar nu s-a născut încă”.

Și nu știu câte s-au schimbat în șapte ani de zile, nu știu dacă acum la “Școala Tinerei Mame”, în afară  filmelor despre travaliu și încurajarea că în timpul nașterei o femeie e pe muchie de cuțin, mai există și un psiholog care ar pregăti moral o tânără doamnă să devină mămică. Dar atunci când eu aveam atâta nevoie de ajutor, nici un specialist nu am întâlnit care mi-ar fi putut spune că până la urmă sunt un Om normal,că nu sunt singură, că nu sunt unica și că voi trece peste asta și îmi voi aminti cu zâmbetul de buze de cele 4 luni de coșmar.

Dragostea nu poate fi împărțită la doi, următorul copil în viața unei femei vine cu o aceeași intensitate nemărginită de iubire, mândrie și împăcare. Asta m-a învățat timpul. Numărul copiilor, pentru o mamă normală, nu poate influența intensitatea de sentimente de care este în stare. Și atunci când îl privești pe cel mic din brațe și ai impresia că pe altul nu-l vei mai putea iubi, chiar și atunci când medicul de familie îți spune că ești o iresponsabilă care fură copilăria unui copil și care nici nu-și dă seama  cât de complicat e să educi două suflete mici, nu uita că ești mama, și ai o putere nemărginită să lupți cu propriile fobii, și nu va trece mult când vei spune : “ce proastă am fost că am suferit aiurea și oare cum am putut trăi fără ei ”, dar cel mai important trebuie să știi că nu ești singură ,eu tot am trăit această depresie…

Vă pup în suflet, în inimă și-n gând….Fabricat Acasă!!!

 

  • Foto preluata din internet
Comentează