Eu am stat în închisoare, exact o săptămâna, cu un copil de doua luni, bolnav de pneumonie, eu am stat la închisoarea numita “Spitalul  Municipal nr 1 pentru copii”, cel de lingă spitalul de urgenta. Detenția a început la “Spitalul Clinic Municipal pentru copii V. Ignatenco” când unui pui de om i-au fost legate miinile,intr-un nod, deasupra capului si a fost la propui pus în cui. In secolul XXI, noua asa ni s-a făcut radiografia, au trecut deja anii, imaginea in cauza nu am sa o uit niciodată.

Eu am stat in inchisoare, dupa ce s-a iesit in strada in aprilie si cu totii am asteptat marea schimbare. Am fost internata in celula nr.5 cu inca trei doamne, toate cu copii de pina la un an si zeci de ochi care te urmareau zilnic, pentru ca acolo jumatate de perete e din sticla, daca vroiai sa-ti imbraci sutienul de dimineata, no problem, privelistea era admirata, din primul pina in ultimul salon, asa incit la un moment dat simteam ca fac striptise gratuit, apropo in citeva zile de deprinzi.

Eu am stat in inchisoare pentru ca altfel nu pot numi acest spital, la noi in celula erau exact 29 de grade caldura, in coridor 20, saloanele din partea opusa, 18, daca noi nu stiam ce sa facem cu copii care si asa ardeau de la febra, in partea cealalta de coridor se dormea cu caciula si manusi pe miini “Asa e sistema,” ne-au explicat surorile medicale, sistema care nu ne permitea sa aerisim saloanele, caci geamurile erau lipite cu hirtie, iar in coridor lipsea aerisirea….

Eu am stat in spital si de fiecare data mi-a fost foame, stiti ce inseamna sa-ti hranesti copilul cu piept si sa-ti fie foame permanent?!  Pentru ca sotul putea sa vina seara la mine dupa serviciu, pentru ca nu am vrut sa deranjez pe nimeni iar pentru noi mame cu copii de pina la un an alimentatia de baza era bors cu varza si fasole, asa incit dupa una din incercari de minca, nu am dormit toata noaptea din cauza durerilor de burta pe care le-a avut micuta.

Eu am stat in spital, iar patul meu era o improvizatie dintr-o bancheta care cred ca vre-o zece ani a stat intr-un coridor, oricum nu era cea mai rea varianta, vecina avea un pat din plasa si ajungea cu spinarea pina la podea. Pe bancheta mea era o saltea care cu siguranta a fost procurata pe timpul lui Stalin, iar salteaua era de doua ori mai mare decit “patul”. Jumatate de noapte dormeam pe scindura goala, caci salteaua luneca si toata noaptea cu picioarele in aer –bancheta era cu vre-o 15 cm mai scurta decit mine. Mai aveam si grija ca fetita sa nu ajunga pe scinduri, nu o puteam pune in patutul rezervat ei, era din fier, foarte inalt, daca se trezea noaptea o puteam ridica doar daca ma urcam in picioare pe patul meu, ametita de somn, ma temeam sa nu o scap,

Eu am stat in spital, reparatia care si-a permis-o familia mea, pentru ami inlesni conditiile, nu au fost boiler pentru apa calda, televizor si microunde, noi ne-am rezumat la un lighean, si un ceainic. Spitalul municipal nr 1 pentru copii cred ca e unicul din Europa dotat cu un singur grup sanitar, pentru doua sectii, amplasat linga scarile centrale, acolo stateai 10 minute in rind la toaleta si daca aveai noroc ca vecina de salon sa nu te strige, puteai sa-ti faci necesitatile fiziologice, beam putin ceai, pentru ca din 5 incercari de a nimeri la toaleta doar una era un success, in rest Alexadra nu prea avea rabdare sa ma astepte pina stateam la coada.

Eu am stat in spital, acolo unde apa pentru a face un “dus” ni se dadea  doua ore -seara, de la 19 pina la 21, apa rece am vrut sa spun, de cea calda nici pomina, iar geamul de la sala de baie era spart, asa incit jumatate de cada, in care eram nevoite sa urcam si sa ne turnam apa din ceainic, era intotdeauna ninsa.

Eu am stat in spital si celor de acolo de suuus, le-a fost in palarie de mine si de copilul meu si de conditiile de “detentie” omenesti si civilizate, de faptul ca suntem sau nu in greva foamei, daca sunt posibile sau sunt interzise vizitele (erau interzise), daca avem sau nu avem medicamente, care este starea sanatatii noastre si cit mai suntem in stare sa o mai tinem asa.

Acum pe mine personal nu ma emotioneaza cu nimic starea celor care au ajuns in “spital”, daca treceau mai des prin spitalele adevarate, cred ca intelegeau ca atunci cind rudele iti fac in  inchisoare reparatie, trebuie sa faci csiiii, sa nu te auda nimeni, caci din banii acestia putea fi facuta o baie normala, pentru zecile de mamici care sunt internate cu copii si care la un moment dat si-au luat ligheanul de acasa,fara sa mai spere ca in secolul XXI poate fi un viitor mai bun.

Comentează