Îmi amintesc cu lux de amănunte cum a fost realizată această fotografie, îmi amintesc că a costat 15 lei, iar mama a scotocit prin buzunare și mi-a dat 30, o adevărata avere, mi-a mai dat-o și pe sora mea la școală, eu atunci m-am ales cu două fotografii, pe una cu clasa mea,  încruntată căci îmi dădea soarele în ochi, pe alta cu botic de rățușca, împreună cu mezina familiei, pentru care mama m-a “felicitat” cordial.

Îmi amintesc că era una dintre puținile zile în care ne-am permis să venim la școală fără uniforme și dacă de acasă eram atât de entuziasmată, ajunsă în fața porții de  la școală îmi era atit de rușine… dacă nu aș fi dus-o pe sora mea de mâna pentru a imortaliza momentul cred că m-aș fi întors înapoi.  Când eu eram în clasa aIV-a, la școală ne îmbrăcam ca la școală: în zi obișnuită se venea în rochie cafenie cu șorț negru, de sărbători în rochie cafenie cu șorț alb, alte compromisuri nu se  acceptau, de aceea libertatea care ni s-a oferit fără prea multe  explicații nu o puteam trăi la justa intensitate.

Îmi amintesc de costumul meu alb cu albastru și de pantofii de lac roșii, aduși din Polonia, era haina mea de sărbătoare, era întreaga mea avere și atunci când îl îmbrăcam, atunci mă simțeam… eu nici nu pot să vă spun cum ma simțeam. Și da, mă rodeau al naibii de tare pantofii, dar niciodată nu am îndrăznit să recunosc acest lucru, rănile erau o nimica toată pe lângă plăcerea de ai încălța.

Eu îmi amintesc că aceasta e unica fotografie pe care am făcut-o cu toată clasa sau aproape cu toată, si este a doua fotografie împreună cu învățătoarea și educatoarea noastră, că atunci această fotografie nu avea nici o importanță, căci atunci eram colegi și ne vedeam în fiecare zi, și atunci ne părea că acest fenomen va dura o veșnicie. Căci atunci nici nu puteam să-mi imaginez că vor trece mai bine de două decenii, și voi realiza că  niciodată nu vom mai sta în fața aparatului de fotografiat în acea componență, că cineva deja nu mai e printre noi, ca majoritatea sunt plecați peste hotare, că cei care au rămas, acasă, au rămas cu problemele, grijile și nevoile sale…

Eu îmi amintesc de Valeria Petrovna, îmi amintesc că  mama m-a ținut un an mai mult acasă și sora mea a mers  un an mai devreme la școală, pentru ca noi sa fim elevele dumneaei. Valeria Petrovna avea doi metri de severitate și corectitudine, și prima data când am văzut-o mi se făcuse  negru în fața ochilor, pe lângă ea…eram niște pitici care de pe toloacă s-au trezit la școală. Dumneaei avea o ținută care nu iți permitea negocieri și o voce pe care trebuia să o asculți. Și chiar m-a învățat să scriu, pe toți ne-a învățat să scriem iar timp de patru ani a tot cioplit personalități, și din cei care vara citeau cărți, și din cei care băteau doar mingea sau mergeau cu oile la stână.

În acea zi  ne-a explicat cât de important e sa fim toți pe această fotografie fie că o cumpărăm sau nu, pentru ca la un moment dat, peste vreo 25 de ani o vom găsi uitată într-un sertar, și ne vom regăsi, complet schimbați, atât de împrăștiați în această lume, atât de departe unii de alții, atât de imposibil de unit, căci fiecare a rămas cu problemele, grijile și nevoile sale, căci majoritatea sunt plecați peste hotare, căci cineva deja nu mai este printre noi… dar încă cu acea senzație-  mânuța micuță a surorei mele pe care o țineam în mâna și o trăgeam după mine spre școală, a soarelui care ne dădea în ochi, momentul în care nu aveam dreptul să clipim, bantul mare care îmi strângea părul, pantofii care și în acea zi mă strângeau de-mi ieșea ochii din cap, dar la care nu aș fi renunțat pentru nimic în lume, pentru că în acea zi, clasa a IV-a “A” a avut o adevărată sărbătoare, o sărbătoare care peste ani a devenit un nod în gât, lacrimi în ochi și o amintire atât de frumoasă.

Comentează